Emoții, alegeri, reacții..

Sunt în stare se șoc..o tona de emoții îmi străbat ființa, în capul meu e o gălăgie inimaginabilă..  

Am încercat toate variantele pe care le știu s-o înțeleg, am întrebat, am cercetat, am tăcut apoi așteptând indicații care sa ma îndrume spre centrul universului Ei, să înceapă să ma facă părtaș.. N-au venit, sau nu destule încât sa ma facă să înțeleg și implicit să accept o anume stare de fapt, o anume stare de spirit, o anume reacție, sau o anume lipsă de reacție.. Am fost acuzat ca sunt prea incisiv, prea devreme..
Eu nu sunt un tip simplu. Sunt tare complex atât în raționamente cât și în manifestări. Eu consider ca totul se leagă și ca tot ceea ce se întâmplă cu noi, în jurul nostru, tot ceea ce se întâmpla cu oamenii de lângă noi, totul dar absolut totul are un motiv. Motiv care ține de interior sau de exterior. Nu m-am mulțumit, niciodată, doar cu reacții sau lipsa lor..am încercat sa aflu din ce provin, am încercat sa deduc, am încercat sa prevăd.. Probabil și din nevoia de a mă proteja de eventuale surprize neplăcute, poate chiar din nevoia de control, dar în primul rând din grija imensă pe care simt sa o am față de persoana de lângă mine, grija pe care simt s-o am pentru relația noastră.. În cazul Ei m-am cenzurat, deși nu de puține ori am simțit când ceva nedefinit o tulbură. M-am oprit din a fi eu, nu fără reminiscențe din vechiul Doru..bineînțeles blamate ca fiind încercări de a intra cu forța în gândurile și sufletul cuiva. ”Așteaptă, ai răbdare și vei descoperii încet încet ce e de descoperit” am fost sfătuit..am acceptat sfatul... Asta a fost cea mai importantă concesie pe care am făcut-o. Am simțit să o fac. OK am spus, Ea merita sa renunț la o parte din mine.. Asta ne va aduce bine și liniște în viitor.. N-am simțit ca ar fi un mare sacrificiu, dar n-am putut sa nu îmi creez așteptări.. N-am putut sa ma abțin de la a spera ca toate aceste dovezi de adaptabilitate vor fi la un moment dat apreciate și răsplătite cu o deschidere mai mare a sufletului, sau cu încă un reper de care sa ma leg pentru a o putea înțelege.. Hmmm, nimic mai greșit..
M-am trezit vineri confruntându-mă cu o lipsă totală de entuziasm după câteva zile în care nu ne-am văzut.. ”n-am chef de nimic, nu pot definii de ce” a fost concluzia palidelor mele insistențe de a afla ce se întâmplă..m-am simțit inclus...e tare ”reconfortant” sa faci parte dintr-un nimic, sa simți ca nu ești nici măcar o idee peste acel nimic, dar mai mult decât atât aș fi vrut sa știu de unde acea stare.. la câteva ore mai apoi, concluzia unei încercări de dialog serios:  ”ma simt sufocata în relația asta”.. Stupoare în mintea și sufletul meu..cele 2-3 telefoane și cele câteva mesaje  pe zi, în zilele dintre 2 week-end-uri petrecute împreuna sufocă? (am uitat sa menționez ca a fost o relație la distanță). Emoții confuze ma încercau, dar am reușit să nu le transpun în reacții aproape deloc..Da, sufoca..sufocă atunci când nu simți ori nu vrei sa oferi decât prea puțin din tine, sufoca întrebările atunci când în centru universului Ei sunt un amalgam de dorințe și aspirații și foarte puține au legătură cu tine, sufocă atâta timp cât ceea ce se petrece în relație nu decât o mică parte din ceea ce Ea își dorește. E normal sa-ți fie greu sa ajungi la centrul universului Ei atâta timp când ceea ce descoperi acolo te-ar putea durea.. Am fost protejat, înțeleg acum asta!
 
Alegerea a venit inevitabil și toate emoțiile mele au căpătat mai târziu formă, într-o reacție.. O reacție care nu a fost cea mai matură, n-a fost cea mai potrivita.. Când putem sa ne controlam emoțiile, fie ele negative sau pozitive? Când nu le lăsam să devina reacții? Când putem sa le cenzuram? În ceea ce ma privește, atunci când sunt lipsite de putere, de intensitate.. Când e dragoste nemărginită și/sau când e dezamăgire profundă, reacțiile mele nu vor putea fi controlate... Îmi asum asta!
Reacția Ei a venit imediat ca răspuns la reacția mea, chiar dacă n-a fost cea pe care mi-o doream.. Am înțeles acum mai mult ca niciodată ceea ce vroiam să înțeleg la Ea.
Sunt mulțumit ca am primit o reacție, dar mai ales știu ce a stat la baza acelei reacții. Deși nu mi-e ușor, sunt pregătit să primesc toate reacțiile care vor urma..
De mine mi-e mai teama, de reacțiile mele la ce voi gândi și simți în perioada următoare..

E cineva vinovat pentru starea asta de fapt? E vinovata Ea ca nu a vrut sa dea mai mult? Sau sunt vinovat eu ca n-am făcut-o sa simtă sa se ofere mai mult? E vina mea ca n-am reușit s-o conving ca sunt demn sa fiu și eu în centrul universului Ei? Nu am putut să-i ofer confortul că odată ajuns acolo nu-i voi pricinui rău?  Sau greșeala a fost făcută ceva mai devreme?

Eu, dacă nu pot fi în centrul universului celei de lângă mine prefer sa nu mai fiu deloc. Sunt un idealist, ma va durea asta și în viitor, poate chiar o sa renunț la aceasta convingere la un moment dat. Acum nu sunt pregătit s-o fac, dar am mai primit o lecție.


Pe mai târziu..